Încă nu ştiu
Am o dragoste faţă de scris şi de citit, de cuvinte în general, mai ales faţă de cele proaspăt tipărite, al căror miros de tuş îmi alintă simţurile şi mă transpun înapoi în copilărie.
Acolo e el, Ticu, căci noi aşa îl strigam pe bunicul,cu biblioteca purpurie umplută parcă până la epuizare de cărţi; Ticu cel care făcea temele alături de mine pentru a doua zi de şcoală, sau alături de care am prins drag faţă de poveştile lui Ispirescu şi Andersen.
Bunicul meu a semănat cuvinte şi mi-a oferit un model parental cu valori etice şi morale încă de pe când eram prea mică pentru a le înţelege sensul.
Îşi dorea să devin scriitoare, le povestea Sâmbetele prietenilor săi că voi deveni jurnalist şi am să scriu o carte.
Din nefericire, aşa cum toate lucrurile au un început şi un sfârşit, învăţăturile lui aveau să se sfârşească.
Am rămas cu o sete deplină de cunoaştere, mi-am petrecut verile adolescenţei citind în casă de parcă fiece cuvânt nou mă aducea tot mai aproape de el.
Nu m-a învăţat însă că atunci când ajungi să ştii tot mai mult, îţi dai seama că de fapt nu ştii nimic; despre asta e şi cartea mea, despre câte nu ştiu şi cât anume am învăţat, despre stări profunde de tristeţe, de anxietate, de fericire şi de iubire, emoţii pe care le simt frecvent de o intensitate inefabilă. Despre oameni care şi-au pus amprenta în viaţa mea, oameni dragi sau mai puţin dragi, despre evenimente copleşitoare care au fost depăşite, sau pur şi simplu gânduri care nu îmi permiteau să adorm până nu le aşezam pe hârtie.
Nepoţilor mei, familiei mele, persoanelor care încă au rămas în viaţa mea, cititorilor care se regăsesc în mine, un lucru vă doresc: să fiţi umili.
Clădiţi-va construcţii sufleteşti alături de oameni care au puterea să spună că “încă nu ştiu” şi foarte probabil nu vor afla în această viaţă.
Să creşteţi frumos!
Otilia Netedu
There are no reviews yet.