Spre deosebire de prietenul şi contemporanul său Jean Paul Sartre, Boris Vian (1920-1959) nu s-a luat niciodată în serios. Înzestrat cu o extraordinară imaginaţie şi o uşurinţă de a scrie remarcabilă, Boris Vian, inginer prin formaţie, a avut cele mai diverse profesii şi hobby-uri: traducător, saxofonist într-o orchestră de jazz, reparator de maşini vechi, actor de film, cântăreţ de cabaret, director executiv la Compania Philips, scriitor de romane, nuvele, poeme şi piese de teatru. Scriitorul a detestat întotdeauna birocraţia şi ierarhiile sociale, religiile organizate şi armata, orice formă de înregimentare în viaţa publică sau cea privată. Pe 23 iunie 1959, Boris Vian a murit din cauza unui stop cardiac, în timp ce asista la proiecţia filmului adaptat după cartea sa J’irai cracher sur vos tombes.
Echipa Streamland (verified owner)
Publicat în 1950, reapărut şi la noi de curând la editura Univers (2012) în traducerea lui Nicolette Tiloi, romanul-povestire Iarba roşie (L’Herbe rouge în original) continuă seria scrierilor suprarealiste şi perfect țicnite ale lui Boris Vian, începută cu Spuma zilelor. Mai apropiat de acest prim roman decât de Smulgătorul de inimi sau de Toamna la Pekin, Iarba roşie îşi încântă cititorul cu acelaşi stil absurd şi comic totodată, presărat cu pasaje lirice. Dacă Spuma zilelor a fost considerat de Queneau cel mai sfâşietor roman de dragoste din toate timpurile, atunci ne permitem să descriem Iarba roşie ca fiind cea mai tulburătoare cronică a unui om singur, al cărui destin ilustrează pe deplin lipsa de sens a condiţiei umane.(…)
Singurul personaj fericit al romanului este câinele vorbitor al lui Wolf, Senatorul, care găseşte, cu ajutorul stăpânului său, un uapitic, o fiinţă ciudată la care visase dintotdeauna. După ce îşi satisface dorinţa arzătoare, Senatorul, deja bătrân, cade într-o stare de fericire supremă, apropiată în manifestările ei de senilitate: „Sunt mulţumit. Înţelegeţi? […] Este o mulţumire integrală, care e deci vegetativă.” Wolf identifică două cauze ale acestei stări caracterizate prin lipsa de chef: fericirea de a avea tot ce-ţi doreşti şi descurajarea de a nu avea nimic. Întrebarea lui Wolf: „Şi dacă nu-s suficienţi uapitici pentru toată lumea?” primeşte un răspuns nu tocmai optimist abia la finalul romanului: fericirea, sub forma improbabilă şi comică a uapiticului, păcătuieşte de cele mai multe ori prin absenţă.
(Revista de Povestiri)