Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire

Doamna Baroncelli avea de gând să se sinucidă în seara aceea, tăindu-şi venele încheieturilor. Hotărârea fusese luată după mii de reflecţii care, până la urmă, o surprindeau pe ea însăşi prin tonul lor raţional şi calm. Pregătirile se desfăşuraseră în aceeaşi linişte deznădăjduită şi mută. Şi totuşi adevăratul sens al actului său, sensul fizic (durerea, sângele…) i se vădi târziu, aproape în ultimele minute.

La căderea nopţii, părăsi salonul apartamentului ei, un salon în care domnea o ordine mai scrupuloasă ca oricând, unde până şi plantele din ghivece erau proaspăt udate şi unde, pe masă, pe o faţă bine călcată, aşezase un bilet adresat lui Marcel, omul care făcea livrările: un scris frumos şi ferm anunţa sinuciderea şi îi cerea bărbatului să intre în încăperea adiacentă pe care amândoi o numeau, ironic, „galeria oglinzilor“.

Ea se îndreptă într-acolo, luând-o pe culoarul strâmt şi întunecos care lega casa de această anexă, şi intră în „galerie“, o cameră largă şi pătrată, transformată, încă de pe când trăia soţul ei, în magazie. Sprijinite de pereţi, se ridicau oglinzi destinate băilor, pe care firma lui Serge Baroncelli le instala şi le decora. Lăzi pline cu plăci de faianţă şi de marmură se etajau în întuneric. O cadă mare cu formă veche, insolită ocupa fundul încăperii… Doamna Baroncelli aprinse o lampă veche aşezată pe un gheridon şi, în lucirea ternă a unei oglinzi, îşi zări reflexia corpului. O idee foarte simplă, foarte clară o izbi: aşadar asta avea să dispară, acest corp feminin, prea carnal, prea cărnos, un corp care nu-i mai plăcea încă din tinereţe şi care, fără să bănuiască ameninţarea ce apăsa asupra lui, dezvăluia, sub părţile desfăcute ale halatului, acea rotunjime masivă a unui sân gol, acea albeaţă amplă a unei coapse. Iar în jocul de contraste al umbrei şi luminii, mamelonul unui sân, un vârf tare, o aureolă fin canelată, ca pălăria unui hrib.

Senzaţia de dedublare în faţa acestui corp fu atât de intensă, încât pentru o secundă simţi bucuria crudă a ucigaşului ce se pregăteşte să înjunghie o fiinţă pe care o urăşte. Râse lăuntric („Corpul ăsta eşti chiar tu, proasto!“), avu impresia că se debarasează de ultima iluzie şi deschise micul dulap unde, după moartea soţului ei, pusese toate lucrurile lui, printre care un aparat de ras manual. Dedublarea persistă: degetele ei executară suita premeditată a gesturilor, în timp ce gândul, uimitor de viu, în ciuda somniferelor înghiţite, se zbătea într-un flux de observaţii, judecăţi, deducţii. Şi, ca şi cum în aceste ultime minute speranţa ar mai fi fost posibilă, gândul cuprins de febră se grăbea să recapituleze suferinţele care-i făcuseră viaţa de netrăit.

…Totul făcea această viaţă de netrăit. Monologul mut al doamnei Baroncelli constata asta acum cu o precipitare dezordonată, fără a distinge neplăcerile mărunte de marile dureri. Exista, bineînţeles, trădarea soţului ei. Dar şi, mai ales, moartea soţului ei, cu mai bine de un an în urmă, într-un accident de maşină, chiar în ziua când ea simţise curajul de a-i spune că ştia despre infidelitatea lui, că ştia totul. În sfârşit, totul… Că-i văzuse într-o cafenea, Le Terminus, pe el şi pe femeia aceea slabă îmbrăcată în imitaţie de piele. Subţirimea acelei femei, acel corp fără forme păreau să-i retrimită imaginea propriului ei corp, prea greoi, prea opulent. Deşi, în fond… Desigur, amintirea rămânea dureroasă, dar în cele din urmă amortizată de timp şi aproape suportabilă. Nu, picătura care umpluse paharul fusese, mai degrabă, acea vitrină spartă: o manifestaţie, cu două zile în urmă, pe strada lor, strigăte scandate, tropăituri şi, deodată, explozia sonoră a geamului sub o lovitură de bâtă şi interiorul magazinului ei parcă eviscerat, deschis spre stradă, spre ploaia de decembrie, fără apărare în faţa tinerilor batjocoritori care fugeau luând care un robinet cromat, care un prosop, trofee adunate, în joacă, din vitrina spartă. În joacă! Cel mai greu era gândul că trebuia să cheme muncitori, să parlamenteze cu asiguratorul, să angajeze un paznic, să decomandeze o livrare, să se scuze, să asculte condoleanţe distrate, sfaturi fără rost… Să accepte toată mizeria aceea, să se resemneze să o trăiască, să o accepte ca pe singura viaţă posibilă. „Viaţa mea…“, se irită în ea vocea care enumera în grabă motivele pentru a termina cu viaţa aceasta.

Desfăcu aparatul de ras şi nu-şi putu reprima un „ah“ de uimire. Lama purta urme de săpun uscat, amestecate cu o margine subţire şi gri de fire de păr lipite. De mai bine de un an… Simţi în ea speranţa subită că acest detaliu avea să-i permită să evite ceea ce se pregătea. Dar gesturile ei, separate de gândire, deveniră şi mai hotărâte. Băgă dopul în gaura de scurgere a căzii mari, deschise robinetele şi îşi dădu jos halatul. „Nu, trebuie să-l păstrez“, se gândi imediat amintindu-şi de Marcel, primul care avea s-o descopere moartă. Gândirea ei, care începea să fie îngreunată de somnifere, secreta viziuni deja neclare: a doua zi dimineaţa, în apa perfect limpede din cadă, acel corp feminin gol, corpul pe care tocmai îl privea ca pe al alteia. Se scutură, speriată de ideea că somnul avea s-o ia, poate, înaintea gestului ei, se mobiliză şi înţelese, cu o stranie uşurare, că la venirea lui Marcel apa nu avea să fie transparentă, ci roşie sau mai degrabă brună. Îşi puse totuşi înapoi halatul şi se sili să se gândească numai la esenţial: „O incizie la fiecare încheietură, apa caldă o să împiedice sângele să se coaguleze…“

Cu o ezitare superstiţioasă, decise să cureţe lama şi nu putu să evite acea ultimă tresărire a gândirii, un scurt strigăt mut în care se revelă adevăratul motiv al acestui deznodământ: cu o săptămână în urmă, se întâlnise cu amanta soţului ei. Tânăra nu o cunoştea, nu-și manifestase niciodată prezența, nici la înmormântare, nici mai târziu. De astă dată, aproape că se atinseseră, la câţiva paşi de aceeaşi cafenea Le Terminus… Anul trecut, acolo îi surprinsese: soţul ei întindea mâna şi mângâia gâtul acelei tinere necunoscute. Pe masă erau două pahare al căror conţinut îi rănea vederea – o băutură prea galbenă într-un pahar, prea roşie în celălalt. Oribile culori! Şi mâna aceea mângâietoare, o mână cunoscută până la mica cicatrice dintre degetul arătător şi cel mare… Soţul murise chiar înainte de momentul adevărului pe care ea sperase că-l va trăi cu el, momentul când el i-ar fi mărturisit, poate, totul, când ea l-ar fi iertat, poate. Dispariţia lui sub tabla boţită la impact îl dezvinovăţise într-un fel. „Aş fi putut să-l reţin, îşi spunea adesea doamna Baroncelli din ziua accidentului. Un cuvânt, o secundă în plus şi ar fi ajuns la intersecţie după trecerea camionului…“

Puse aparatul de ras pe marginea căzii şi se descălţă de papuci. „Un pahar roşu, un pahar galben“, repeta în ea o voce mecanică. Sticla vitrinei sparte. Simţi deodată, cu o bucurie sfâşietoare, că viaţa era imposibilă, fie şi numai din cauza celor două culori, acel galben artificial, acel roşu agresiv, din cauza cioburilor de sticlă, din cauza picăturilor de ploaie care semănau cu nişte granule de sticlă.

Păşi cu un picior peste marginea căzii. O rapidă vibraţie de plăcere îi străbătu corpul. Scurgerea adormitoare a apei, uşorul frison al căldurii pe piele. O clipă de voluptate acum inutilă care parcă venea s-o ispitească, pe ea, din care nu mai rămânea decât acel corp slăbit de somnifere şi care avea să se distrugă. Se aşeză pe vine, cu halatul plutind la suprafaţa limpede a apei. Aparatul de ras se afla la celălalt capăt al căzii. Întinse braţele ca să-l apuce şi simţi greutatea sânilor strivindu-se de genunchi. Şi i se păru că aude un râs rece, făcut din sticlă spartă: „O femeie îmbătrânită, cu sâni mari…“ Şi, venind de foarte departe, din vremea studiilor ei, un rozariu de cuvinte îi răzbătea în mintea deja vătuită de somn: „Trockenes Wohlgefallen… Satisfacţie rece…“ Formula pe care Kant o folosea pentru a descrie percepţia estetică a desenului şi care se repeta acum, cu o deriziune suprarealistă, în această cadă plină cu apă caldă…

Întinsă, respiră adânc, cu ochii fixaţi pe perete, pe solzii vopselei. Lama îi atinse uşor încheietura mâinii stângi, căută vena cea mai proeminentă. Fără să deplaseze aparatul de ras, se ridică uşor pentru a vedea dacă nu-şi uitase vreun obiect de lenjerie pe un scaun. Privirea i se cufundă în perspectivele trasate de oglinzile aranjate de-a lungul pereţilor, se opri asupra lămpii a cărei lumină abia ajungea până la cadă, asupra grămezii de pături vechi, asupra şemineului mare, rece de ani de zile, a fotoliului cu braţe destrămate… Tot ce avea să vadă Marcel a doua zi, tot ce ea n-avea să mai vadă niciodată. Lama apăsa pe pielea încheieturii şi se pregătea s-o incizeze…

Ceea ce desluşi deodată pe dalele de marmură gri deschis o făcu să deschidă larg ochii. Imaginea era atât de neverosimilă, încât haloul de somnolenţă se sfâşie, dând privirii sale o stranie acuitate de halucinaţie. Se ridică, ieşi din cadă, înaintă ca hipnotizată de ceea ce vedea acolo, între şemineu şi fotoliu. Firicele de apă se scurgeau din poalele ude ale halatului ei.

În reflexia lămpii, pe suprafaţa netedă a marmurei, se etala amprenta unui picior gol.

Doamna Baroncelli se gândi la picioarele ei, dar îşi spuse imediat că nu-şi dăduse jos pantofii decât înainte să intre în cadă. Reveni atunci amintirea muncitorilor care, după-amiaza, înlocuiseră cu un panou de placaj vitrina spartă. Oare unul dintre ei venise până în anexă să se schimbe? Presupunerea părea absurdă. Paznicul? Rămăsese în magazin, citindu-şi ziarul, şi oricum n-ar fi ştiut să găsească drumul spre „galeria oglinzilor“.

Rămase un lung răstimp nemişcată, cu ochii plecați spre acel contur al unui picior imprimat pe dală. Intenţia ei era să părăsească această lume fără a lăsa în urmă-i nici o umbră: apartamentul fusese pus în ordine, scrisorile de adio (una, destul de lungă, destinată fiicei sale, cealaltă, numai două fraze, pentru Françoise şi Georges Vailland, prieteni de familie de douăzeci de ani), da, scrisorile acelea şi un bilet pentru Marcel erau expuse la vedere pe masa din salon. Nu mai era nimic dezagreabil sau jenant de descoperit în această casă. Cu două săptămâni în urmă, la începutul lunii, terminase de plătit datoriile lăsate de soţul ei. Arsese corespondenţa intimă pe care el o ascundea în mai multe locuri: în spatele lăzii cu scule din garaj, printre cărţile din biroul lui, în mica lor cabană de vânătoare (în cursul cercetărilor ei, îşi spunea cu ironie amară că stăpânea de acum arta percheziţiei, ca un detectiv particular specializat în adultere). O durea să acţioneze astfel, dar acele scrisori de dragoste, acele felicitări tandre, acele fotografii ar fi putut să aibă, după dispariţia ei, o existenţă imprevizibilă sub ochii şi în comentariile celorlalţi.

Totul era curat în casa lor. Deodată, urma aceea.

Doamna Baroncelli se debarasă de halat, se şterse cu un prosop de baie mare şi îşi dădu seama că adusese prosopul din greşeală, căci, în mod normal, n-ar fi trebuit să aibă nevoie de el… Pleoapele îngreunate nu mai lăsau să se filtreze lumina decât cu intermitenţă. Se înveli într-o cuvertură veche de catifea, mai avu puterea să ajungă la fotoliu şi se scufundă imediat în somn.

Trezită cu câteva minute înainte de sosirea lui Marcel, reuşi să imite, fără a se trăda, întâlnirea lor săptămânală de marţi, când el făcea livrările şi lua comenzile noi. Când sună la uşă, ea tocmai îşi dăduse cu apă rece pe faţă, îşi aranjase părul şi îmbrăcase un taior. Acum, îl asculta pe Marcel, care tuna şi fulgera împotriva spărgătorilor, măsurând suprafaţa vitrinei. Doamna Baroncelli ştia chiar şi că el avea să-i povestească, în chip de consolare, propriile lui necazuri: tufele de liliac din jurul casei sale de la Garenches, care în fiecare primăvară erau mutilate fără milă de tinerii derbedei. Nu se înşelase, Marcel începu să vorbească.

– Vedeţi, doamnă, le spun cu frumosul: Dacă vreţi un buchet pentru drăguţa voastră, nici o problemă, vă dau şi o pereche de foarfeci. Dar nu, ei preferă să strice totul!

Marcel stătea la câţiva metri de masa unde se afla biletul care îl anunţa despre sinucidere. Doamna Baroncelli se aşezase astfel încât el să nu vadă foaia. Îl asculta şi se gândea la infinita dificultate de a-i spune celuilalt esenţialul. Îl cunoştea pe Marcel de cel puţin zece ani, ştia că era căsătorit şi avea trei copii. Ar fi fost totuşi atât de simplu să-l întrerupă acum, când vorbea despre metrii pătraţi ai vitrinei sparte, să-i destăinuie durerea ei, pregătirile din ajun, să-i vorbească despre aparatul de ras cu urmele ultimului bărbierit al soţului ei. Să-i spună: „Ascultă, Marcel, putem să ne tutuim. Spune-mi, simplu, Laura…“

El scoase din geanta de pe umăr chitanţele pe care ea trebuia să le semneze. Avea mâinile grele, pline de vene, însemnate de muncă. Ea se simţi deodată ruşinată: de atâţia ani, nu aflase mare lucru despre viaţa acestui om pe care totuşi îl vedea în fiecare săptămână. Ştia numai că era fiul unui algerian şi al unei bretone şi că părăsise Algeria la vârsta de şaisprezece ani. Acum trebuia să aibă vreo cincizeci. „Ca mine…“, se gândi doamna Baroncelli. Înapoindu-i chitanţele, îi propuse cu o voce uşor confuză:

– Ar trebui să-mi vorbiţi într-o zi despre Oran.

El zâmbi, cu chipul luminat din interior:

– Ştiţi, doamnă, când aveam zece ani…

Cineva sună la uşa magazinului, veneau muncitorii să înlocuiască vitrina.

Abia seara, după o lungă zi roasă de zgomotul bormaşinilor şi de enervări la telefon, se întoarse doamna Baroncelli în „galeria oglinzilor“.

Plină pe jumătate, cada cea mare aştepta, s-ar fi zis, această vizită. Apa din ea, perfect întinsă şi limpede, părea să conţină formele unui corp invizibil. Lama aparatului de ras capta razele lămpii şi le proiecta într-un fulger prelung pe plafon. Doamna Baroncelli apropie lampa, atât cât îi permitea firul, de pasajul dintre şemineu şi fotoliu. Amprenta piciorului era acolo, incontestabilă, înconjurată de mici bălţi pe care le lăsase, în ajun, halatul leoarcă de apă. Fără să fie conştientă de ceea ce făcea, doamna Baroncelli îşi scoase un papuc şi puse piciorul lângă amprentă. Urma imprimată de necunoscut apăru atunci în adevărata-i dimensiune: foarte mare, depăşind cel puţin cu jumătate măsura doamnei Baroncelli. Şi totuşi amprenta acestui picior mare avea un contur ciudat de elegant, aproape desenat, atât de fină era curba. Dar, mai ales, văzându-şi piciorul gol comparat cu acel contur, doamna Baroncelli nu se putu împiedica să constate că din această comparaţie se degaja o dovadă de surprinzătoare complicitate, o armonie, un misterios număr de aur…

Luă prosopul ud care atârna pe marginea căzii şi, cu o mişcare grăbită într-o parte şi-n cealaltă, şterse amprenta. Apoi scoase dopul scurgerii, puse aparatul de ras la loc, stoarse halatul şi, de parcă i-ar fi fost teamă să nu fie surprinsă de cineva în această „galerie a oglinzilor“, ieşi repede din încăpere. Aproape de prag, una dintre oglinzi îi înapoie ocheada – privirea unei femei furioase pe ea însăşi pentru că, pentru o secundă, îşi imaginase o speranţă, o scăpare, o viaţă diferită. Împinse mica uşă care, la capătul culoarului, dădea într-o curte interioară închisă între zidurile imobilului. Tocmai ideea unei uşi secrete deschise spre un misterios altundeva îi trecuse prin minte în timp ce-şi compara piciorul cu amprenta. O uşă şi, îndărătul ei, o curgere de zile insolite, o altă mireasmă a vântului, ceva pentru care merită să trăieşti… Dar mica uşă dădea spre un pătrat pe jumătate acoperit cu dale uzate, pe jumătate din pământ bătătorit, rămăşiţa unui vechi răzor unde nimic nu mai creştea de mult. Iar aerul avea mirosul acru al unei ploi mărunte de decembrie, amestecat cu duhorile acide venind dinspre ambuteiajele de pe bulevardul Magenta şi cu cele de grăsime arsă de pe strada Faubourg-Saint-Denis. Ceva pentru care merită să trăieşti…

Închise uşa, traversă culoarul şi intră în magazin. Descoperirea amprentei nu schimbase nimic, ştia asta. Aceeaşi casă cu un etaj, cu magazinul la parter, apartamentul deasupra şi, la capătul unui lung culoar, o anexă, acea „galerie a oglinzilor“. Iată, o schimbare, fragmentele vitrinei sparte: se puteau citi, precum elementele unui puzzle, literele s, b, i şi altele. Un puzzle fără surprize care compunea numele lui Serge Baroncelli. O întreagă viaţă în acest nume: întâlnirea lor, iubirea, căsătoria, planurile, naşterea copilului, imperceptibila scurgere a anilor, viaţa, moartea. Toate acestea în literele de pe bucăţile de sticlă. A doua zi, vopsitorul avea să reproducă aceeaşi inscripţie pe vitrina nouă.

Nimic nu se putea schimba, lucrurile din jurul ei erau definitive. Iar gestul pe care-l ratase în ajun din cauza urmei piciorului gol pe marmură, gestul acesta avea să fie şi mai uşor de făcut acum. Mersese atât de departe, încât se ştia de acum capabilă să-l repete aproape fără nici o emoţie. Fix peste o săptămână: Marcel venea întotdeauna marţea, la ora 11. Aşadar avea să se întâmple lunea viitoare, seara.

Urcă în apartament şi puse scrisorile într-o mapă. „E de-ajuns să modific data“, se gândi.

În salon, se opri lângă rafturile pline de cărţi. O idee, atât de evidentă încât părea prostească, o izbi: alegerea acelor volume retrasa, într-un mod stupid de exhaustiv, întreaga ei viaţă. Pe rafturile de sus erau înghesuite cărţile din vremea studiilor ei de filosofie la universitatea din Nisa. După această etapă, întreruptă de naşterea copilului, veneau alte titluri. Foarte sincer, ea sperase, pe atunci, să devină o mamă ideală, să-i ofere fiicei sale tot ceea ce volumele scrise de psihologi onorabili propuneau drept benefic şi modern… Rafturile următoare adăposteau cărţi tehnice: contabilitate, drept comercial, cataloage de băi, manuale pentru instalatori. Unele cărţi care se strecuraseră printre aceste lucrări profesionale arătau, de altfel, cu cât de puţină seriozitate îşi privea ea, la început, munca în magazin: o broşură despre puterea mineralelor (vestigiu al perioadei sale ezoterice), cărţi de bucate, câteva albume despre „frumuseţea plastică a corpului“ cu fotografii şi descrieri de exerciţii fizice.

Doamna Baroncelli parcurgea titlurile, dar bilanţul era deja anunţat: viaţa ei condensată. Bibliografia vieţii ei.

Bibliografia unei existenţe… Din vremea studiilor de filosofie, păstrase dragostea pentru asemenea formulări aforistice. După căsătorie, trebuise să-şi impună un fel de cenzură, soţul ei nu aprecia deloc această înclinaţie, mai ales la o femeie. De când murise el, doamna Baroncelli îşi recăpătase, puţin câte puţin, obiceiul de a pune realul în formule, de a-l scurtcircuita.

Pe unul dintre rafturi stătea portretul soţului ei. Îi întâlni privirea şi simţi o vagă vinovăţie. Întrerupându-şi reflecţiile, făcu turul apartamentului, spunându-şi că se va găsi totuşi ceva uitat, vreo supravieţuire prea intimă a vieţii ei, a vieţii lor, pe care ar fi fost bine să o facă să dispară.

În primele ore ale după-amiezii, se dusese la secţia de poliţie, nu atât pentru a semnala incivilitatea (cum se spunea acum) tinerilor manifestanţi, cât pentru a se asigura că furtul celor câteva obiecte din vitrină nu va provoca o anchetă, căci asta le-ar fi putut pricinui neplăceri inutile celor care, după dispariţia ei, lunea viitoare, aveau să se ocupe de magazin, îndeosebi fiicei sale. Poliţistul o liniştise explicându-i că nu aveau timp să caute autorii unui furt atât de mărunt:

– Ieri a fost găsit un cadavru fără cap într-o pivniţă, pe bulevardul Magenta… Aşa că pentru cele trei robinete ale dumneavoastră, doamnă, vă daţi seama…

Vitrina fusese înlocuită, interiorul magazinului curăţat. Dar… nu se ştie niciodată. Intră în biroul soţului ei, aprinse toate lămpile şi examină, de această dată, cărţile din biblioteca lui. Într-unul dintre aceste volume găsise într-o zi, din întâmplare, când ştergea praful, o scrisoare: câteva cuvinte intime, cam preţioase, copilării verbale scrise de o mână feminină, amintirea unei nopţi la Florenţa, un nume de hotel. Dar cea mai ciudată era data, cu mai mulţi ani în urmă. O zi de iunie care, fără menajamente, dăduse buzna în viaţa lor de odinioară pe care ea o credea cu atât mai definitivă cu cât soţul ei murise şi se părea că nimic nou nu li se mai putea întâmpla…

Trebuia să răsfoiască toate volumele, unul câte unul. Durerea imaginată a unei noi descoperiri îi apăsă pieptul. Ca pentru a se imuniza împotriva posibilei răni de a doua zi, scoase la întâmplare o carte şi o deschise. Câteva fărâme de tutun săriră dintre pagini… Strânse pleoapele ca să nu izbucnească în plâns. Apoi, prin ceaţa aceea de amărăciune şi tandreţe, reuşi să citească titlul: Înţelepciunea anticilor. Ştiinţa fericirii.